STUDIU DE FEZABILITATE INTERNET BLOG – “Magia Cărţilor by Andela”

Dat fiind faptul că pentru acelaşi laborator de internet am fost nevoiţi să facem şi un studiu de fezabilitate, de care, in mare parte, sunt mandră, m-am decis să mi-l public şi pe blog. Sper să fie un model pentru cei care încă nu l-au făcut şi o anticipare pentru cei care vor fi fideli Magiei Cărţilor...

Blogul este o publicaţie web ce conţine articole periodice sau şi cu actualizare neîntreruptă, ce au de obicei caracter personal. Ca regulă actualizarea blogurilor constă nu în modificarea textelor de până acuma, ci în adăugiri de texte noi, asemenea unui jurnal, toate contribuţiile fiind afişate în ordine cronologică inversă. Acest gen de publicaţii web sunt în principiu accesibile publicului larg. Deşi până acum o săptămână eram extreme de reticentă în ceea ce priveşte idea de blog, din momentul în care mi-am ales tema şi m-am apucat de crearea lui, mi-am dat seama că poate fi un lucru tare drăguţ şi util totodată.
Blogul meu, al cărui nume este „MAGIA CĂRŢILOR by Andela” este un blog de nişă, specializat pe literatură, iar scopul său este acela de a informa cititorul despre diferiţi autori dnliteratura română, ulterior poate şi străină şi, de asemenea, despre operele lor.
Adresa blogului este, în mod clar: http://magiacartilor.blogspot.com şi este în concordanţă cu tema şi conţinutul acestuia. Titlul ales este subiectiv, deoarece reprezentarea socială potrivit căreia cărţile pot avea o anumită magie, o aură de mister şi un punct de atracţie ridicat este pur proprie şi personală.
În momentul în care am ales să fac un astfel de blog, am avut în vedere şi stabilirea unor obiective pe care am încercat şi voi încerca în continuare să le îndeplinesc în parametri optimi. Aceste obictive sunt dintre cele mai diferite, atfel încât din cele educative fac parte: dezvoltarea multilaterală a tinerilor elevi şi studenţi care-şi caută informaţii pe acest blog, deoarece fişierele audio, video, dar şi imaginile se îmbină într-un mod miraculos cu textul fiecărei postări. Aceştia au posibilitatea de a asculta o anumită poezie interpretată de însuşi autorul ei, pentru a avea capacitatea de a intona ei cât mai bine acele versuri. Un alt obiectiv educaţional este acela că tinerii iau seama despre strămoşii lor spirituali, cei care şi-au exprimat punctele de vedere, simţămintele şi crezurile în cuvinte îmbrăcate în figuri de stil.
Mi-am propus ca acest blog să fie şi unul informativ (să aibă obiective informative) astfel încât voi încerca să-l ţin la curent cu toate ştirile referitoare la acest domeniu pe care mi l-am ales: LITERATURA. Spre exemplu, îmi voi informa cititorii despre cărţile pe cale să apară din colecţiile „Cotidianul”, „Jurnalul Naţional” sau „Adevărul”.
Nu mi-ar plăcea ca blogul meu să fie unul plictisitor, aşa că m-am gândit şi la câteva obiective gen entertainement precum anumite întrebări săptămânal, joculeţe sau linkuri spre anumite filmuleţe haioase care să vă facă să vă destindeţi după ce aţi parcurs un blog serios „creat pentru oameni inteligenţi şi sensibili”.
Consider că este important de făcut şi un profil al consumatorului, din moment ce am introdus şi în descrierea blogului sintagma de mai sus menţionată. În primul rând, cei care ar fi interesaţi de un astfel de bogar fi cei care au nevoie de obtinerea unor anumite informaţii pentru teme şi referate şi mai ales cei pasionaţi de literatură. Acest lucru îmi permite să estimez faptul că media de vărstă a celor care-mi vizitează blogul este de 40 de ani, deoarece pot intra şi elevi de 15 ani, dar şi pensionari de 65 de ani, care trăiesc în mediul urba, poate foşti profesori care şi-ar dori să se delecteze cu textele hypermedia de aici sau care, poate, ar fi doar curioşi să vadă cum arata un blog de literatură. În plus, publicul ţintă ar putea fi reprezentat şi de bibliotecar, librari sau chiar ingineri, bancheri dornici să se relaxeze după o zi petrecută printre cifre. Persoanele care vizitează blogul meu, „Magia cărţilor by Andela”, ar putea avea drept hobbz cititul, plimbările, ieşirile, pictatul sau muzica.
Ca orice blog, este clar ca şi al meu are concurenţa sa. Unul din site-urile cu care ar putea concura, deşi nu se compara nici pe departe ca valoare şi bagaj de informaţii, încă, este www.wikipedia.org unde se găsesc tot felul de informaţii, uneori chiar cu suport audio. De asemenea, www.romanianvoice.com am observant că este un site care oferă comenatarii şi date biografice pertinente despre scriitorii români. Pe blogul meu vor apărea şi versurile unor poezii mai îndrăgite de mine, însă acestea se găsesc şi pe www.poeziile.com . Un alt site concurrent ar putea fi şi www.art-zone.ro/literatura/scriitori.html .
În concluzie, „Magia cărţilor bu Andela” este un blog specializat pe literatură care invită la lectură un public cât mai larg şi diversificat. Prin obiectivele pe care şi le propune speră să urce pe o poziţie acceptabilă pe www.zelist.ro sau alt site care contorizează blogurile.

Octavian Goga

Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Răşinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost un poet, academician şi politician român de extremă-dreaptă, prim-ministrul României în perioada 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938.

Biografie

Primii ani

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari, de pe versantul nordic al Carpaţilor, în casa cu nr. 778 de pe Uliţa popilor, fiul preotului ortodox Iosif Goga şi al soţiei sale, Aurelia, învăţătoare (şi colaboratoare în tinereţe la ziarul Telegraful român şi la revista Familia). Între anii 1886-1890, Goga a urmat şcoala primară din satul natal, avându-l învăţător pe Moise Frăţilă, intelectual patriot, prototipul posibil din poezia Dascălul, aşa cum sora sa, Victoria, stinsă de timpuriu, a fost prototipul din Dăscăliţa.

În 1890, poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (azi Liceul „Gh. Lazăr“), ale cărui cursuri l-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Braşov. La absolvirea liceului, în 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, continuându-şi apoi studiile la Berlin şi încheindu-le în 1904.

Debutul publicistic

În numărul din 12-24 decembrie (nr. 275, p. 1098) ziarul Tribuna (Sibiu) i-a publicat prima poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi. Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată (Bistriţa) i-a scris la poşta redacţiei: „Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte”. După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ[1]. Goga, elev la liceul unguresc din Sibiu, încă nu împlinise şaptesprezece ani.

Următoarele poezii pe care le-a publicat în revista Familia a lui Iosif Vulcan (Oradea, an XXXIV, 1898, nr. 44, p. 13, noiembrie) şi în ziarele Tribuna şi Luceafărul (nr. 11, 1 decembrie 1902, nr. 14 - 15, 1 august 1903) au fost semnate, cu precădere, tot Octavian şi apoi Nic. Otavă. Abia la 15 septembrie 1903 a semnat, în Luceafărul, prima poezie (Sfârşit de septembrie), cu numele Octavian Goga.

La 1 iulie 1902 a apărut la Budapesta revista revista Luceafărul, publicaţie pentru cultura naţională şi unitatea politică a românilor din Transilvania, unde Goga şi-a publicat majoritatea poeziilor. Înfiinţarea revistei s-a datorat studenţilor români care activau la Budapesta, în cadrul Societăţii „Petru Maior”: Al. Ciura, semnatarul articolului „În loc de program” din primul număr, Octavian Goga, cel care, în 1933, va afirma că titlul revistei „era înrudit cu starea sufletească şi cu conştiinţa literară din acele vremi“. Majoritatea creaţiilor incluse de Goga în volumul Poezii (1905), au apărut în Luceafărul, în paginile căreia poetul s-a afirmat ca talent literar autentic.

În 1904, a apărut în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 - 92) cunoscuta poezie Oltul, şi în nr. 7, din 10 aprilie, p. 151, poezia Dăscăliţa, semnate Nic. Otavă, iar în 1905, poeziile: Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune şi Clăcaşii.

Aprecieri critice referitoare la debutul editorial

Octavian Goga a intrat în publicistica literară, cu menţiuni onorabile din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, V. Goldiş, E. Lovinescu.

În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura Minerva la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar“, poetul a intrat tot mai mult în conştiinţa opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că [2] volumul lui Goga „înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc“, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbei, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii“. Poeziile din acest volum sunt socotite „creaţiuni geniale“ şi cei mai valoroşi critici „înţeleg rosturile sociale, naţionale şi estetice ale acestei apariţii în istoria liricii româneşti“.

După critica din Familia [3], Iosif Vulcan revine, cu ocazia publicării poeziei Aşa a fost să fie, cu aprecierea că Goga este „un talent original inspirat numai de sufletul poporului“, iar poezia, „ un eveniment literar“. Şi volumul Poezii a fost primit cu entuzism de critici şi scriitori.

Titu Maiorescu, de exemplu, şi-a revizuit într-o bună măsură teoria sa estetică din 1866 („Politica este un product al raţiunii; poezia este şi trebuie să fie un product al fanteziei - altfel nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă“) În noţiunea de politică, mentorul Junimei includea şi patriotismul „ca element de acţiune politică“, recunoscând până la urmă că

„patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga şi-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea şi descrierea unor figuri obşinuite din viaţa poporului, care însă câştigă deodată - pe lângă valoarea şi menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare şi strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului naţional“.

Alte aprecieri de preţuire au formulat Sextil Puşcariu, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă, E. Lovinescu, B. Delavrancea, George Panu. Considerat poet al neamului, pe ambii versanţibai Carpaţilor, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil.

Moartea

La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral şi a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, la ora 14,15, s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani. La Ciucea, prin faţa catafalcului, duminică, 8 mai, şi luni, 9 mai, a continuat pelerinajul miilor de oameni care l-au iubit şi i-au preţuit opera. Marţi, 10 mai, trenul mortuar cu rămăşiţele pământeşti ale ilustrului dispărut a pornit spre Bucureşti. Sicriul a fost aşezat, miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până sămbătă 14 mai, când s-au desfăşurat funeraliile naţionale. Conform testamentului, nu s-au rostit cuvântări. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia 

Activitatea

Activitatea de gazetar

Începuturile ziaristice ale poetului au fost legate de revista Luceafărul, înfiinţată, din iniţiativa sa, la 1 iulie 1902, la Budapesta, alături de Al. Ciura şi Oct. Tăslăuanu din combinarea căreia s-a menţinut succesiv, ca redactor responsabil sau director, până în 1912. Apariţia revistei Luceafărul s-a confundat în bună măsură cu preocupările şi durerile unor tineri studenţi, animaţi de aceleaşi visuri:

„Revista noastră, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai de-aproape, de a stabili apoi o legătură mai strânsă între public şi tinerime.“ (O. Goga).

Aceşti tineri ardeleni de la Budapesta ştiau că au datoria să apere idealurile unei întregi colectivităţi.

„Cu un asemenea bagaj de idei, mărturiseşte Goga, s-a fondat revista Luceafărul de la Budapesta la 1902. Vreo patru ani cât am stat acolo şi un an la Berlin noi am mers înainte, afirmând ideea unităţii sufleteşti“.

Luceafărul a apărut la Budapesta, la 1 iulie 1902, din iniţiativa şi cu sprijinul material al lui A.P. Bănuţ, susţinut de un grup de studenţi români patrioţi. „Era de lipsă şi pentru Ardeal, afirma Goga, o revistă literară în ale cărei rânduri să se imprime caracterul local cu toate deosebirile lui de alte părţi ale neamului nostru“. Contribuţia lui Octavian Goga la ascensiunea Luceafărului a fost imensă: „Octavian Goga, scria Ion Chinezul, a mai scris şi la alte reviste, a întemeiat chiar unele; numele lui e legat de Luceafărul.“

Cu activitatea sa în cadrul Asociaţiei transilvănene pentru literatura română şi cultura poporului român-Astra, preocupările publicistice s-au intensificat cu trecerea timpului, dezvăluind încă o latură a talentului său literar. Sub conducerea sa a apărut, de la 1 ianuarie 1907, revista Ţara noastră, care a înlocuit temporar revista Transilvania. Goga, care a condus efectiv acest săptămânal, a apărut mai întâi cu titlul de redactor, apoi şi de proprietar - editor. În primul număr a publicat editorialul intitulat „Către cărturarii noştri”, în care a afirmat că îşi propune să redacteze

„o gazetă cuminte. O gazetă ridică punte între sufletele cărturarilor şi ale ţăranilor care o slovesc duminica pe genunchi. Toţi cărturarii, care simt în sufletul lor răsunetul datoriei ce cere împlinire, îşi vor spune cuvântul pe această hârtie, ale cărei foloase vor fi folosul aşezământului nostru cultural.“

Revista Ţara noastră a apărut săptămânal la Sibiu până la 5 decembrie 1909. A reapărut apoi la Cluj (1922 - 1931), având ca director pe Octavian Goga, şi apoi la Bucureşti (1932 - 1938). Numărul din 29 mai 1938 a fost închinat memoriei întemeietorului său, decedat la 7 mai.

Până la declanşarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista Ţara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra şi revista România, proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic şi tematic, cu a celei eminesciene. Articolele i s-au apropiat de valoarea operei unui prozator de vocaţie. Scrierile în proză (cuprinse în volumul Precursori) au fost fie discursuri ţinute în şedinţele Academiei, fie cuvântări aniversare sau pur şi simplu omagii aduse unor personalităţi ori prieteni ai scriitorului. Considerate piese antologice într-o posibilă istorie a portretului, T. Vianu l-a dedicat un semnificativ capitol în Arta prozatorilor români.

Goga şi-a axat publicistica pe problemle „românismului” (originea românilor, continuitatea neîntreruptă în vatra de formare a poporului român, ideea unităţilor tuturor românilor, idealul unirii într-un stat naţional, lupta împotriva asupririi austro-ungare). Prin revista Luceafărul a reuşit să-şi întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Şi revista Ţara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale.

Activitatea de dramaturg

Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga, mai ales prin Domnul notar, (publicată la editura Institutului de Arte Grafice din Bucureşti), a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti, la 14 februarie 1914. Piesa analizează reflexul pe care îl au în relaţiile de familie şi în poziţia din obştea satului tranzacţiile şi concesiile făcute de anumiţi indivizi, ca rezultat al politicii de atragere a unor elemente româneşti în sistemul de deznaţionalizare şi de opresiune a românilor. Acţiunea se petrece< într-un sat ardelean (Lunca) de la începutul secolului, aflat sub dominaţie habsburgică. Revolta în timpul căreia a fost sancţionat renegatul Traian Văleanu, a restituit dramei individuale adevăratele dimensiuni sociale. Notarul, ca şi candidatul Blezu, erau uneltele dominaţiei străine. La alegeri, dorinţelor obştii li s-a opus coaliţia renegaţilor, bazându-se pe forţa coercitivă (jandarmii) şi pe elementele descalificate (Mitruţă), chiar pe infractori de drept comun (Hopârtean).

Prin Meşterul Manole, reprezentată în 1927 şi publicată în 1928, Goga a încercat să adapteze vechiului mit la drama psihologică, reabilitând artistic vechea intrigă a timpului conjugal prin dezvoltarea şi examinarea motivaţiilor erotice. Personajul principal era un artist, cinic, fermecător, călător înveterat, mare amator de experienţe erotice pasagere.

Goga a lăsat, sub formă de proiect, şi două piese într-un act (Sonata lunei şi Lupul), sceneta Fruntaşul, un articol dialogat din 1911 şi traducerea Tragedia omului de Madách Imre.

[modifică]Activitatea de traducător

Duşman al politicii reacţionare dusă de guvernele maghiare, Goga a fost, în acelaşi timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu şi apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi şi Imre Madách, s-a bucurat de prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai timpului şi a fost legat de Ady Endre. Madách l-a atras pe Goga din tinereţe, primele încercări de traducere din Tragedia omului datând din anii de şcoală. După câteva tablouri şi scene din Tragedie, publicate în Luceafărul în (1903) sau în Ţara noastră (1909), apariţia Tragediei omului în volum în traducerea lui Goga s-a produs în 1934, primită ca „o strălucită creaţie poetică având aceeaşi valoare ca şi originalul“. A doua ediţie românească (1940) a apărut revăzută de autor.

Tudor Vianu scria că Memento mori şi Tragedia omului sunt „poeme ale omenirii văzute prin speranţele, înfrângerile şi luptele popoarelor“. G. Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecţiunea şi frumuseţea limbii lui Eminescu: „E limba de şi chiar stilul lui Eminescu potrivit vremii noastre şi e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbuteşte să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism“.

Activitatea politică

Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susţinută activitate politică-socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturor aspiraţiilor românilor transilvăneni.

În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociaţiei transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), urmând ca, împreună cu Octavian C. Tăslăuanu, să politizeze activităţile celui mai important aşezământ cultural din Transilvania. A adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care au fost supuşi ţăranii din România prin articole publicate în revista Ţara noastră, la adresa guvernanţilor. Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, O. Goga a stat în iarna anului 1911 o lună în închisoare, la Seghedin, unde a fost vizitat de I.L. Caragiale, care a protestat în articolul „Situaţie penibilă” împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.

După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. S-a lansat într-o amplă campanie publicistică în ziarele Adevărul şi Epoca, pentru lămurirea opiniei publice din România asupra situaţiei fraţilor de peste Carpaţi, supuşi la persecuţii. A semnat, alături de O.C. Tăslăuanu, O. Ghibu şi Sebastian Bornemissa, scrisoarea ziariştilor ardeleni refugiaţi în România (Epoca, 15 iunie 1915), cu scopul de a continua activitatea publicistică în vederea eliberării Transilvaniei.

La 14 decembrie 1914 s-a desfăşurat Congresul extraordinar al Ligii Culturale (preşedinte V. Lucaciu, vicepreşedinte: B. Delavrancea, secretar: N. Iorga). Goga era membru al comitetului, ca reprezentant al Transilvaniei.

La întrunirea organizată de Liga politică a tuturor românilor, la Bucureşti, în ziua de 15 februarie 1915 declara:

„Pentru jertfa de mâine am trecut graniţa, să venim în Ţara Românească. Noi ne-am pierdut ţara, noi ne-am pierdut patria, dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm d-voastră, faceţi ce vreţi cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea“.

Din cauza activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga - ca cetăţean austro-ungar - un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română şi a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti, Goga a fost nevoit să părăsească România, îndreptându-se spre Franţa. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obţinerea unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.

«Duce» sau «Führer» român

Guvernul prezidat de Goga (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938), demis după o cadenţă de 44 de zile, a fost creat de Partidul Naţional Creştin rezultat din fuziunea de la Iaşi, la 14 iulie 1935, a Ligii Apărării Naţional Creştine (A. C. Cuza) şi Partidului Naţional Agrar (Goga).

Ca o condiţie sine qua non de recunoaştere a noilor sale graniţe România s-a obligat solemn să acorde cetăţenia deplină şi egalitatea în drepturi tuturor minorităţilor dintre aceste graniţe, drept la care, la 9 decembrie 1919, guvernul român (prim-ministru fiind generalul Constantin Coandă) a semnat cu Puterile aliate şi asociate «Tratatul asupra minorităţilor». Prevederile acestui tratat au fost ulterior legiferate prin Constituţia din 29 martie 1923 şi legea din 25 februarie 1924, prin care dobândeau cetăţenia română, cu drepturi depline, toţi locuitorii foşti cetăţeni ai Imperiului Austro-Ungar sau ai Rusiei ţariste care aveau domiciliu administrativ în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 şi în Basarabia la 9 aprilie 1918.

Sub pretextul că între anii 1918 şi 1924 în România s-ar fi infiltrat evrei din fostele imperii austro-ungar şi rus, guvernul prezidat de Octavian Goga, încălcând prevederile Constituţiei şi obligaţiile internaţionale asumate de România, a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr. 169 de revizuire a cetăţeniei, prin care evreii cetăţeni români urmau să-şi redovedească cu acte dreptul la cetăţenie, în conformitate cu legea din 25 februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afişarea listelor pe comune şi oraşe. Ca urmare a acestui decret a fost revizuită situaţia a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) şi-au păstrat cetăţenia română, iar 225.222 (36,50%) şi-au pierdut-o. Cei peste 200 de mii de evrei, cu cetăţenia pierdută, au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire. Erau consideraţi străini fără paşaport şi supuşi regimului juridic ca atare.

Aceasta a fost prima dintr-o serie de legi descriminatorii prin care statul român îşi abandona cetăţenii de origine evreiască, privându-i de cele mai elementare drepturi civice. Minoritatea evreiască, înşelată, oprimată, lăsată la bunul plac al unor despoţi de periferici a început să se expatrieze. Un val de intelectuali şi industriaşi români de sorginte evreiască au părăsit România, economia şi cultura română fiind lezate, iar intelectuali de frunte ca Mircea Eliade, Emil Cioran şi alţii au protestat vehement.

În interviul acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald”, regele Carol al II-lea si primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi respectiv 500.000 de evrei consideraţi „ilegali”. Dacă regele respingea ideea expulzării, negându-le, în schimb, orice fel de drepturi, Goga vorbea de 500.000 de aşa-zişi „vagabonzi”, pe care „nu-i putem considera ca cetăţeni români”. Octavian Goga propunea deportarea în Madagascar (concept cunoscut sub denumirea „Planul Madagascar”[8]) a celor 500.000 de evrei, în timp ce Istrate Micescu, ministrul de externe din guvernul Goga-Cuza declara: „Este urgent să ne măturam curtea, căci este inutil să toleram la noi toate aceste gunoaie” .

Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică, Octavian Goga-politicianul, propulsat la conducerea populaţiei majoritare, şi-a surclasat învăţătorii în împilarea populaţiilor minoritare şi s-a dovedit a fi un extremist de dreapta, xenofob, cu vederi fasciste şi antisemite nete. Istoricul Florin Constantiniu scrie în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român” că marele poet Goga se înmlăştina, întrucât „se credea şi se voia un «duce» sau «führer» român”.

Goga şi Masoneria

Paşoptiştii, bonjuriştii şi alţi români studiaţi în străinătate au importat moda masoneriei, la care a optat - cu un entuziasm şi o fidelitate inegale - fruntea intelectualităţii româneşti. Deşi învestit ca mason, Goga nu a înţeles idealurile confreriei: „...aprilie 1929: Octavian Goga militează pentru fondarea Blocului creştin francmasonic. D. Octavian Goga, care, deşi este mason, habar n'are de rostul francmasoneriei, căci şi-a permis să vorbească în lojă despre creştinism – greşeală ce masonii nu îi vor ierta niciodată. D. Goga a mers aşa de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca Loja Naţională să se numească Loja Creştin-Naţională.” (V. Trifu, 1932).

Alegerea la Academia Română

Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului „Năsturel Herescu” pentru volumul de debut, creaţia poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. Raportul[12] către plenul Academiei Române, pentru premierea volumului Poezii a fost prezentat în februarie 1906 de Titu Maiorescu.

În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei discursul de recepţie fiind intitulat Coşbuc. În 1924, poetul a primit Premiul Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.

[modifică]Opera poetică

Poezii (1905)

Rugăciune

Plugarii

Noi

Oltul

Octavian Goga - Oltul
Asculta mai multe audio Muzica »

Casa noastră

Apostolul

Dascălul

Dăscăliţa

Bătrâni

Reîntors

Departe

În codru

Dimineaţa

Pe înserate

De la noi

Cântăreţilor de la oraş

Sara

Lăutarul

La groapa lui Laie

Pribeag

Pace

Ruga mamei

Toamna

Copiilor

Părăsit

Despărţire

Învins

Solus ero

Noapte

Clăcaşii

Aşteptare

Dorinţa

Ne cheamă pământul (1909)

Fecunditas

Cântecele mele

Cosaşul

De demult

Colindă

Un om

Graiul pâinii

Cain

În munţi

Cantorul cimpoi

Străinul

Scrisoare

Lăcaş străbun

Asfinţit

Carmen

O rază

Sufletul

Răsună toaca

Cântece

Sonet

E sărbătoare

Poezie

Din umbra zidurilor (1913)

Revedere

Oaspe vechi

Agonie

Paris (I)

Ziua (II)

Notre dame (III)

Felinarul (IV)

În muzeu

Cinquecento

Mama

Măsuţa mea

La mal

Aeternitas

De profundis

Lacul

Eu stau la mal...

Scrisoarea ta...

Gândeşte-te...

Scirocco

Poet

Doina

Voi veniţi cu mine...

Inima

Strămoşii...

Carmen laboris

Scrisoare

Moş Crăciun

Eu ştiu un basm

Trage-ţi oblonul...

Un trandafir se stinge

Taina

Toamnă nouă

Mă-ntorc din nou

Amurg

O lacrimă

Moştenire

O clipă

Cântece fără ţară (1916)

Fără ţară

Aşteptare

Pajurei cu două capete

Sângele

În pacea mută

Portretul

Apostolul

În mormânt la Argeş

Pribeag străin

Lupul

Bobotează

Trecea convoiul mortuar

Poveste

Sufletul

[modifică]Din larg (1939) - poeme postume

Din larg

Profetul

Ceahlăul

O ramură întârziată

Trecutul

Apus

Mare aeterna

În mine câtodată

Cronologie

1 aprilie 1881 - Se naşte Octavian Goga, în Răşinari, judeţul Sibiu.

1892 - Este înscris la Liceul unguresc din Sibiu.

1897 - Debutează în Tribuna din Sibiu cu poezia Atunci şi acum.

1899 - Se mută la Liceul românesc din Braşov.

1900 - Îşi trece bacalaureatul la Braşov şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta.

1904 - Moare sora sa, Victoria.

1905 - Apare Poezii, primul volum de versuri, la Budapesta.

24 decembrie - Moare tatăl poetului, Iosif Goga.

1907 - Apare la Sibiu, apoi la Cluj, revista lui Goga, Ţara noastră.

1909 - Apare Ne cheamă pământul, al doilea volum de versuri, editura Minerva, Bucureşti.

1911 - Apare la Arad culegerea de articole Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi.

1913 - Apare Din umbra zidurilor , al treilea volum de versuri, editura Minerva, Bucureşti.

1914 - Apare în volum piesa Domnul notar. Dramă în trei acte din viaţa Ardealului şi se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti.

1915 - Apare la Bucureşti culegerea de articole Strigăte în pustiu.

1916 - Apare volumul de versuri Cântece fără ţară, editura C. Sfetea, Bucureşti, cu un cuvânt înainte al autorului. În acelaşi an ia parte la primul război mondial şi scrie ciclul de versuri Război.

1918, 1 decembrie - Realizarea unităţii de stat. Poetul face parte din diferitele guverne care s-au succedat la cârma ţării. A fost ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, ministru al Cultelor şi Artelor, ministru de stat, ministru de interne şi prim-ministru.

1919 - Văduva poetului maghiar Ady Endre îi oferă, printr-o scrisoare, spre vânzare proprietatea de la Ciucea. Prima călătorie la Ciucea cu Alexandru Hodoş şi alţi prieteni, apoi, toamna, a doua vizită la Ciucea, cu Veturia Goga.

1919 - 1923 - Refacerea castelului de la Ciucea.

1920, 30 mai - Este ales membru al Academiei Române. Discursul de recepţie (1923) este dedicat lui George Coşbuc.

1924 - Apare volumul Poezii, la editura Cultura Naţională, Bucureşti. Primeşte Premiul Naţional pentru poezie.

1927 - Apare la Bucureşti culegerea de articole Mustul care fierbe.

1928 - Apare piesa Meşterul Manole.

1930 - Apare la Bucureşti culegerea de articole Precursori.

1931 - Sărbătorirea a 50 de ani de la naştere. Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj îi acordă titlul de doctor honoris causa. Pe diplomă, la locul rezervat pentru indicarea profesiunii, s-au înscris cuvintele: Priceps Poetarum Pro Unitate Totius Daco-Romanicae Nationis Eluctatius.

1934 - Prima ediţie a poemului Tragedia omului de la Madách, tradus de Goga.

la 14 iulie 1935 se formează la Iaşi Partidul Naţional Creştin rezultat din fuziunea Ligii Apărării Naţional Creştine (A.C.Cuza) şi Partidului Naţional Agrar (Goga).

28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938: Prim-ministrul Goga conduce guvernul Goga-Cuza. A fost demis după 44 de zile.

7 mai 1938 - Moare Octavian Goga la Ciucea. Este transportat la Bucureşti şi depus la Ateneu, apoi este înmormântat la Cimitirul Bellu.

1939 - Corpul poetului este reînhumat la Ciucea.

Camil Petrescu - autorul meu preferat

Camil Petrescu (n.22 aprilie 1894 - d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie si poet. El pune capat romanului traditional si ramâne în literatura noastra în special ca initiator al romanului modern.Camil Petrescu (n.22 aprilie 1894 - d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie si poet. El pune capat romanului traditional si ramâne în literatura noastra în special ca initiator al romanului modern.Camil Petrescu (n.22 aprilie 1894 - d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie si poet. El pune capat romanului traditional si ramâne în literatura noastra în special ca initiator al romanului modern.

Biografie

S-a nascut la Bucuresti, la 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de nasterea scriitorului) si al Anei Cheler. A fost crescut de o doica din familia subcomisarului de politie Tudor Popescu, din mahalaua Mosilor. Dupa gimnaziu, continua studiile la Colegiul "Sfântul Sava" si la Liceul "Gheorghe Lazar" din Bucuresti. Rezultatele bune la învatatura îl transforma în bursier intern, iar din 1913 urmeaza cursurile Facultatii de Filozofie si Litere de la Universitatea Bucuresti. Îsi ia cu brio licenta. E profesor la Timisoara. Îsi ia doctoratul în filosofie cu o teza despre fenomenologie în opera lui Husserl.

Debuteaza în revista Facla (1914), cu articolul Femeile si fetele de azi, sub pseudonimul Raul D.

Între 1916 - 1918 participa ca ofiter la primul razboi mondial, iar experienta traita acum se regaseste în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi (1930). În 1916, e mobilizat si pleaca pe front, unde e ranit. Dupa un stagiu într-un spital militar, ajunge iarasi în prima linie, dar cade prizonier la unguri. Ambianta razboiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 e eliberat din lagar, revenind la Bucuresti.

Înca din 1920 participa la sedintele cenaclului Sburatorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonima publica primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea e modelul sau spiritual. Acesta va fi prototipul viitorPrPatul luoului sau erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor si a eroului sau din romanul Patul lui Procust.

Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul mortii în 1923. În 1933 publica cel mai valoros roman al sau si unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui Procust.

În 1939 este numit directorul Teatrului National din Bucuresti, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la Bucuresti. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Balcescu Un om între oameni ramâne neterminat. Ion Negoitescu îi va caracteriza sec romanul, drept "o întreprindere jalnica". Motivul este simplu, Camil Petrescu a îmbratisat principiile realismului socialist si a devenit unul dintre cântaretii noului regim comunist.

Opera literara

Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv în volumul de Versuri. Ideea. Ciclul mortii, care are ca moto: Jocul ideilor e jocul ielelor:

Dar eu,

Eu am vazut idei...

(...)

Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinati si mistuiti launtric,

Cu sufletul marit

Caci am vazut idei.

Concepte estetice

Autenticitatea este esenta noului în creatia literara a lui Camil Petrescu, a carui aspiratie catre autenticitate confera originalitate poeziei, vitalitate teatrului si "momente autentice de simtire" în roman. Autenticitatea este ilustrarea realitatii prin propria constiinta, scriitorul însusi marturisea: "Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic".

Substantialitatea (substantialismul) este conceptia conform careia literatura trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii: iubirea, gelozia, mândria ranitam orgoliul umilit, cunoasterea, dreptatea, adevarul, demnitatea, acele categorii morale absolute.

Sincronizarea în conceptia lui Camil Petrescu este armonizarea desavârsita a literaturii cu filozofia si psihologia epocii, întrucât actul de creatie este un act de cunoastere, de descoperire si nu de inventie: "Nu putem cunoaste absolut nimic, decât rasfrângându-ne în noi însine".

Luciditatea este trasatura dominanta a personajelor lui Camil Petrescu, intelectuali analitici si autointrospectivi, hipersensibili, intransigenti si inflexibili moral. Luciditatea "nu omoara voluptatea reala, ci o sporeste".

Naratiunea la persoana I foloseste timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul înseamna, asadar, experienta interioara: "Sa nu descriu decât ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce înregistreaza simturile mele, ceea ce gândesc eu, ... din mine însumi nu pot iesi (...), eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi".

Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiasi obiect, aceluiasi concept, aceleiasi norme morale.

Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o adevarata batalie estetica pe care o duce scriitorul care sustine formula literara a jurnalului, a confesiunii, ce se noteaza precis, exact, "ca într-un proces verbal".

Teme si motive

Razboiul - ca experienta de viata traita, o experienta decisiva a intelectualului, razboiul ca iminenta a mortii este tragic si absurd.

Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi

Introspectia psihologica se regaseste în majoritatea operelor sale, prin observarea vietii interioare, prin analiza psihologica a constiintei personajelor.

Reprezentant: Patul lui Procust

Intelectualul - cu dramele lui de constiinta - este prezent într-un cadru de existenta obiectiv-sociala, dominat de setea de absolut.

Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind adevarate "monografii ale unor idei".

Personajele

Nascute din framântari, scepticism, tensiune intelectuala, etica umana, eroii lui Camil Petrescu sunt în cautare de certitudini pentru un sentiment puternic ("singura existenta reala e aceea a constiintei").

Hipersensibile, amplificând semnificatia unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt pâna la proportiile unei catastrofe.

Inadaptate superior, intelectuali intransigenti într-o lupta continua cu ordinea sociala, afacerismul, politicianismul, mondenitatea (nefiind în nici un fel "geniul neînteles" eminescian).

Intelectuali lucizi, ei traiesc pe drama inflexibilitatii constiintei, a pasiunii analizate cu luciditate: "Câta luciditate atâta constiinta, câta constiinta atâta pasiune si deci atâta drama."

Sunt încatusati ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce traiesc drame de constiinta, fiind însetati de absolut.

Eroii lui Camil Petrescu sunt învinsi de propriul lor ideal, traiesc drama destinului tragic, singurul supravietuitor fiind Stefan Gheorghidiu.

Semnificatia titlurilor reflecta starea interioara a personajelor, sugerând esenta dramatica a constiintei, a aspiratiei spre absolut.

Autorul se identifica cu personajul principal (naratiunea la persoana I) si, deseori, replicile altor personaje exprima conceptia si opiniile lui Camil Petrescu.

Stilul anticalofil

Formule estetice moderne, prin interesul pentru starile difuze ale eroilor, de exaltare a trairilor sondare pâna în zonele cele mai adânci ale subconstientului.

Desavârsit echilibru si simetrie a compozitiei.

Maniera proustiana a fluxului memoriei, constiinta selectionând aceste fapte care vor duce la optiunea finala.

Monologul interior, ca mod de exprimare a trairilor launtrice, de reflectare asupra existentei lui individuale (afectul si intelectul sunt într-o lupta permanenta).

Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale.

Figurile de stil se rezuma la comparatii si epitete, dar "fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie".

Scriitorul considera scrisul ca pe un act de eliberare existentiala, prin care spiritul se descopera si se marturiseste: "Un roman de adâncire a sentimentelor metafizice se lucreaza cu atentia si rabdarea unui covor de pret." (Camil Petrescu - Teze si antiteze).

Studii

Teze si antiteze (1936), eseuri

Modalitatea estetica a teatrului (1937), teza sa de doctorat

Husserl - cu o introducere în filozofia fenomenologica, un capitol din Enciclopedia Filosofica (1938)

Doctrina substantei 1940, editata integral postum în (1988), eseu filosofic

[modifica]Romane

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi (1930)

Patul lui Procust (1933)

Un om între oameni (1953 - 1957, ramas neterminat)

[modifica]Nuvele

Turnul de fildes (1950)

Poezie

Versuri. Ideea. Ciclul mortii (1923)

Un luminis pentru Kicsikem (1925)

Transcedentalia (1931)

Din versurile lui Ladima (1932)

Dramaturgie

Jocul ielelor (1918)

Act venetian

Suflete tari

Danton

Mioara

Mitica Popescu

Balcescu

Caragiale în vremea lui

Iata femeia pe care o iubesc

Prof.dr.Omu vindeca de dragoste

Dona Diana,comedie in gustul Renasterii in zece tablouri dupa Moreto

Scrise si publicate între 1916 - 1957.

Însemnari

Rapid Constantinopole - Bioram (1933), reportaje de calatorie

Note zilnice (1975), postum, jurnal intim, editat de Mircea Zaciu.

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880, Bucureşti - d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea poeziei şi a literaturii pentru copii. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuşi poetul, din Argesis - vechiul nume al Argeşului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicaţie, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie şi Geza.

Biografie

Primii ani

S-a născut pe data de 21 mai 1880 la Bucureşti, în strada Ţărani nr. 46. Este fiul lui Noe Theodorescu şi al Mariei. Între 1887 şi 1891 a fost elev al şcolii primare „Petrache Poenaru” sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu. Între 1891 şi 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” şi apoi pe cele ale liceului “Sfântul Sava” din Bucureşti. De la vârsta de 11 ani, din cauza situaţiei familiale, este nevoit să se întreţină singur, dând meditaţii.

Anul 1896 este anul debutului sau literar. La 30 iunie publică în ziarul “Liga Ortodoxă”, condus de Alexandru Macedonski, poezia “Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaste pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 şi 1899 publică versuri şi poeme în proză la “Revista Modernă” şi “Viaţa nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile şi se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zăhăr Chitila.

Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski cu pseudonimul Ion Theo. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi şi in străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei."

A început să fie un admirator al simbolismului şi a altor curente aparţinătoare (cum ar fi Secesiunea vieneză) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a celui din urmă privind Literatura modernistă.La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904. În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci numere. Arghezi, Gala Galaction, şi Demetrius au fost legaţi printr-o strânsă prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista şi nuvelista Lucia Demetrius.

În romanele sale poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul ciclului Psalmilor era un eretic şi nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahală.

În 1905 a început un şir de călătorii în străinatate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanţa Zissu a dat naştere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită să-şi ascundă maternitatea şi să-şi lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puţin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii şi a participat la cursurile Universităţii Fribourg, dar nu a fost mulţumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universităţii şi, ca să-şi câstige existenţa, a lucrat într-un atelier al unui bijutier.

În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mişcării ţărăneşti, a fost ţinut sub supraveghere de autorităţile elveţiene.

În 1909 a vizitat Italia.

Perioada anilor 1910

S-a reîntors în România în 1910, şi a publicat lucrări în Viaţa Românească, Teatru, Rampa, şi în revistele lui N. D. Cocea Facla şi Viaţa Socială, dar şi în revista Cronica în colaborare cuGala Galaction; s-a aflat într-o perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri, pamflete politice şi articole polemice cu care şi-a câştigat notorietatea în cercurile teatrale, politice şi literare ale vremii. Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din primele poeme ale poetului, Rugă de seară.

În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros şi a luat apărarea pictorului Ştefan Luchian care suferea de scleroză multiplă şi era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii că nu ar mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său)

^{Era prezent cu regularitate la Kübler Café din Bucureşti unde s-a format un cerc de artişti şi intelectuali boemi care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu,Victor Eftimiu, Mihail Sorbul şi Corneliu Moldovanu, dar şi pe pictorii Iosif Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, şi pe colecţionarul de artă Krikor Zambaccian. Conform lui Zambaccian, Arghezi a putut fi văzut mai rar la celălalt loc de întâlnire, Casa Capşa. În acea perioadă era şi un asociat al omului politic şi colecţionarului de artă Alexandru Bogdan-Piteşti, şi lua parte în mod regulat, împreună cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian Maniu şi alţi artişti plastici, la cercul creat de Maniu de la Ştirbei-Vodă, lângăParcul Cişmigiu. A scris şi un poem dedicat lui Bogdan-Piteşti.}

Tudor Arghezi
Asculta mai multe audio Diverse »

^Interbelicul

După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de partidul naţional liberal şi de grupul de susţinători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la Austro-Ungaria); a fost un susţinător al unirii Basarabiei Vechiul Regat şi detesta alianţa implicită cu Rusia Imperială.

În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis doi ani, împreună cu 11 ziarişti şi scriitori (între care şi Ioan Slavici), la penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare, pentru că colaborase cu autorităţile germane de ocupaţie. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcţia sa, apare ziarul "Bilete de papagal". În anul 1927 îi apare volumul de versuri - cu titlu semnificativ - Cuvinte potrivite. După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta. În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca şi "Poarta neagră", de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării", inaugurând o direcţie secundară în creaţia scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele ştiute de şcolari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărţişoare", "Prisaca", "Zdreanţă" s.a. Manualele şcolare cuprind multe creaţii ale sale destinate copiilor din toata lumea. În 1934 publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna şi devotamentul filial. Continuă să scrie poeme şi în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informaţia zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliţie. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german von Kilinger^[14]. Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la Bucureşti şi în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu.

Interdicţii şi reabilitati

În 1948 apare în ziarul PCR Scânteia, în patru episoade consecutive, celebrul articol al lui Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, intitulat "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", în care, printre altele, acuzînd pestilenţialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancţioneazã un "urât mirositor vocabular". Articolul se încheie cu o veritabilă ameninţare cu moartea. Scriitorul va fi interzis imediat după publicarea acestuia şi se retrage din viaţa publică în casuţa lui de la Mărţişor unde supravieţuieşte din vânzarea cireşelor.

Tudor Arghezi în ultimii ani ai vieţii

În perioada 1952 - 1967 poetul va fi "reabilitat" treptat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu Dej, este distins cu premii şi titluri, ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. S-a bucurat de mari avantaje în regimul comunist, ca şiMihail Sadoveanu, colaborând cu autorităţile şi scriind poezii sociale pe placul acestora. Publică poemul "1907 - peizaje", "Cântare omului", "Stihuri pestriţe", "Poeme noi", "Cu bastonul prin Bucureşti". În 1967, poetul moare, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, soţia sa, în grădina casei din Str. Mărţişor. Funeralii naţionale. Casa a rămas până astăzi muzeu, fiind menţinut de fiica sa, Mitzura Arghezi.

Publicistul

La vârsta de 16 ani debutează în "Liga ortodoxă" a lui Alexandru Macedonski, sub semănătura Ion Theo. Până în 1910 -când a început să conducă sau să editeze el însuşi reviste şi ziare cum sunt: "Cronica", "Cuget romanesc", "Naţiunea", "Bilete de papagal"- publică la mai multe periodice ale vremii: "Revista modernă", "Viaţa nouă", "Facla", "Viaţa romanească", etc..

Premii şi distincţii

Pentru activitatea sa remarcabila în literatura primeşte prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia şi a doua oară în anul 1946, Premiul Naţional de poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, e distins cu numeroase titluri şi premii, în anul 1965 primeşte Premiul Internaţional Johann Gottfried von Herder (a se vedea premiul Herder); este sărbătorit cu prilejul zilelor de naştere la 80 şi, respectiv, 85 de ani ca poet naţional.

Opere

• Cuvinte potrivite, poezii, 1927
• Icoane de lemn, tablete, 1929
• Poarta neagră, tablete, 1930
• Cartea cu jucării, poeme pentru copii
• Tablete din Ţara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933
• Ochii Maicii Domnului, 1934
• Cărticica de seară, poezii, 1935
• Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
• Versuri, 1936
• Ce-ai cu mine vântule?, 1937
• Lina, roman, 1942
• Eminescu, studiu critic, 1943
• Versuri alese, 1946
• Bilete de papagal, 1946
• Prisaca, 1948, poeme pentru copii
• 1907-Peizaje, 1955
• Pagini din trecut, publicistică, 1955
• Cântare omului, 1955
• Frunze, 1961
• Poeme noi, 1963
• Cadenţe, 1964
• Silabe, 1965
• Răzleţe, 1965
• Versuri lungi, 1965
• Ritmuri, 1966
• Litanii, 1967
• Noaptea, 1967.